Lumea dintre urechi

Ce poate fi aşa de rău?

Nu a dormit foarte bine astă noapte. O stare de indispoziţie digestivă subtilă l-a ţinut într-un purgatoriu de care nici macar răsăritul soarelui şi răcoarea dimineţii nu l-au absolvit. Singura nadejde era acum că o spălătura bună pe dinti, apa rece şi o cafea tare îl vor readuce în rândul cetăţenilor utili societaţii.

Aseară se întâlnise cu o fostă colegă de facultate. Pe cât de mult insistase ea de citeva luni să se întâlnească, pe atât de mult evitase el momentul. Aşa că începuse nişte lucrări de reparaţii în casa pe care le tot amânase de vreo jumătate de an.

Se apucă de zugravit, de redecorat, de cumpărat mobilă, de curaţenie, de pus gresie şi faianţă. Ce mai, intrase, încet, încet în reparaţie aproape capitală, mare parte ca să aibă scuze reale să nu se întâlnească cu domnişoara care devenise între timp extrem de insistentă. Nu o putea pur şi simplu refuza. Nu avea motive până la urmă şi era şi prizonierul imaginii sale neştirbite de perfect gentleman.

Ea îl suna acum o dată la patru-cinci zile, marcând astfel câte o nouă etapă a lucrarilor din apartament. “Azi pun rafturi, azi zugrăvesc în debarale, azi închid balconul.” Şi tot aşa.
Ştia ca fata e singură, că îi ticăie ceasul biologic şi că el a intrat în vizorul ei. La rândul lui, nu avea o relaţie stabilă care ar fi fost apărarea ultimă. Aşa că era complet neajutorat.

Timpul trecea, apartamentul era din ce în ce mai curat şi mai bine organizat. Însă perspectiva epuizării stocului de scuze plauzibile îi aducea tânarului o stare de târşă, care până la urma se transformă în resemnare. „Va trebui până la urmă să se întâlnească cu fata. Ce poate fi aşa de rău? Mai bine se întâlneşte şi gata, scapă o perioada mai lungă.” Ştia că tipa îi va face avansuri şi asta îl facea să se simta deja hăituit.

Dar iată că apartamentul arăta acum ca nou. La scurtă vreme după acest eveniment sună iar telefonul şi se stabili o întâlnire, la cină, vineri seara.

Fosta colega veni mai repede la restaurant. Destul de bogat machiată, îmbracată provocator, cu gene false de mărime medie, cu unghii foarte îngrijite şi lungi, lungi.

Îşi amintiră din nou de întâmplările din facultate, perioadă din care data şi slăbiciunea fetei pentru el. La o beţie cruntă de altfel, el făcuse greşeala, beat fiind iar ea trează, să o sărute. A avut nevoie de toate tertipurile de care dispune un gentleman să nu pună fata gheara pe el.

Tânăra rămăsese însă cu acest ascendent pe care baiatul l-ar fi şters cu mare bucurie din memoria comună a celor doi. Dar nu se mai putea. Mai mult, povestirile din facultate gravitau totdeauna în jurul acelui moment blestemat, tot timpul neexprimat, dar rămas undeva într-o poziţie de nelinistitoare sabie a lui Damocles.

Fata avea multe poveşti. În timpul şi între felurile de mâncare vorbea non-stop. Pe lângă povara întâlnirii în sine, un gest al tinerei îl făcea pe băiat să simtă cum stomacul se face mic, mic iar epiglota refuza să mai efectueze înghiţirea. Femeia se scociora în continuu într-o ureche un unghia foarte lunga a degetului mic. Evalua apoi fugitiv recolta de cerum şi se ştergea elegant de un serveţel. La finalul cinei, baiatul era la limita unei crize de fiere. Numai ideea de desert îi aducea spasme undeva în zona de sub stern. Asa că abuză de băuturi digestive, amare dar alcoolice. Fără efect.

Până la urmă nesfirşita seară se termină. O conduse la taxi pe fata. Maşina plecă, o mare uşurare emotională se instală. Însă stomacul, ficatul şi pancreasul lucrau în continuare în nearmonie.

Ajunse acasă, se culcă dar nu dormi mai deloc. In mintea lui, unghia lungă, lungă a fostei colege continua să foreze în ureche şi să depună apoi ceara pe serveţel. Imaginea îi repornea de fiecare dată o dorinţă nebună de a nu mai fi avut stomac, ficat sau intestine.

Aşa cum am spus, tânărul spera, dimineaţa devreme, că o spălătură zdravănă pe dinţi şi o cafea bună să îl mai întremeze.

Ajunse în baia proaspăt renovată, luminată şi curată. Îşi puse în duşmănie pastă de dinţi pe periuţă însă când se pregătea să se spele văzu în oglindă, cu claritate, că amintirea întâlnirii de aseară avea să mai dăinuie o vreme: un herpes cât o capşună mică îi apăruse exact sub nas.

posted by Adrian Ardelean @ 4:29 p.m.