17.9.08

Clasa I. Prima zi

Şcoala generală cu clasele I-VIII din comună era pregatită. Elevii de toate vârstele veneau spre unitatea de învăţământ. Deşi era încă frumos afară, era de abia 15 septembrie doar, pe feţele lor era oarecum usor de citit nostalgia vacantei de vara şi dorinţa ascunsă ca şcoala să nu mai existe vreodata pe acest pământ. O expresie din ce in ce mai evidenta pe măsura ce inaintai cu observaţia spre copiii din clasele mai mari.

În schimb, bobocii de clasa I erau reflectarea perfectă a inocentei. Erau fie aerieni, un pic tematori, privind în jur cu ochii mari şi surprinşi, fara sa intelega exact de ce au ghiozdan, de ce trebuie să se alinieze în careu, de ce au alţi elevi cravate roşii cu tricolor la gât şi ei nu si, în general, “de ce?”, fie hiperactivi, vorbind o limbă cu abuz de sâsâit peltic, neastâmpăraţi, dar tot curioşi.

Dupa festivitatile si discursurile de inceput de an se intra in scoala.

Intr-o anume clasă, micuţii de-a-ntâia intră dezinvolţi şi se aşează în bănci, însoţiţi fiind de un bărbat străin cu figură severă dar care încearcă să fie binevoitor. Învăţătorul.
Incep certuri intre copilaşi.
“-Eu vreau să stau aici! Ba nu, eu stau aici.” În 20 de secunde clasa se transformă într-un vacarm cu sunete disonante, cristaline si acute.

Un strigat ca un tunet reasterne ordinea: “- Linisteeeeee!!!” , zbiară învăţătorul.

“-Asezati-va oricum, că o să staţi în bănci cum spun eu”, adăugă bărbatul cu un ton prevestitor de 4 ani grei de scoala primara.

Peste câteva minute insa, elevii invatati cu regimul de gradinita, mai ingaduitor, ( “a!, ce vremuri!”, ar fi spus ei daca erau un pic mai mari), încep iar sa se foiasca, sa vorbeasca, in timp ce invatatorul ii striga la catalog.

Din nou se aude tunetul: “- Linisteeee!!!”

Si se face liniste suficient cit catalogul sa fie strigat fara intreruperi.

Undeva insa, in a doua bancă de la perete, un pusti blondut continua sa fie neastimparat, in ciuda avertismentelor celui care deja, prin tonul rastit împlântase un fior de spaima in inimile micutilor.

Baietelul vorbeste cu colegul de banca, nu e atent la invatator, se intorce sa studieze penarele de pe banca din spate, se ridica in picioare si se aseaza la loc, scapa creioanele colorate pe jos si alte de-astea. Din acest motiv nu-l observa pe invatatorul care se ridicase de la catedra si venea spre el. Continua sa vorbeasca sau chiar sa fredoneze cite un cintec numai de el stiut.

Un nou strigat al pedagogului, de la mai putin de jumatate de metru de urechea bobocului, il facu sa incremeneasca.

“- Popeeeeeeeesssssscuuuuuuuuuu!!!!!! Stai cuminteeee si taci din gura!!!!”

Baietelului i se umezira ochii si se ridica brusc în picioare, aproape ametit de şocul auditiv.

“- Stai jos!!!”, ordona ferm invatatorul
“- Nu pot”, replică elevul aproape plangand.
“- De ce?”, intrebă pedagogul
“- Am facut treaba mare pe mine”, explică bobocul privind spre pantalonii de uniforma, noi si grosi, de stofa groasa, pe care se bucurase atât de mult să îi îmbrace. De abia asteptase să intre in clasa I. O batuse la cap pe mama lui citeva luni să il dea de 6 ani si nu de 7 ani la scoala, cum ar fi vrut ea.

10.9.08

Ce poate fi aşa de rău?

Nu a dormit foarte bine astă noapte. O stare de indispoziţie digestivă subtilă l-a ţinut într-un purgatoriu de care nici macar răsăritul soarelui şi răcoarea dimineţii nu l-au absolvit. Singura nadejde era acum că o spălătura bună pe dinti, apa rece şi o cafea tare îl vor readuce în rândul cetăţenilor utili societaţii.

Aseară se întâlnise cu o fostă colegă de facultate. Pe cât de mult insistase ea de citeva luni să se întâlnească, pe atât de mult evitase el momentul. Aşa că începuse nişte lucrări de reparaţii în casa pe care le tot amânase de vreo jumătate de an.

Se apucă de zugravit, de redecorat, de cumpărat mobilă, de curaţenie, de pus gresie şi faianţă. Ce mai, intrase, încet, încet în reparaţie aproape capitală, mare parte ca să aibă scuze reale să nu se întâlnească cu domnişoara care devenise între timp extrem de insistentă. Nu o putea pur şi simplu refuza. Nu avea motive până la urmă şi era şi prizonierul imaginii sale neştirbite de perfect gentleman.

Ea îl suna acum o dată la patru-cinci zile, marcând astfel câte o nouă etapă a lucrarilor din apartament. “Azi pun rafturi, azi zugrăvesc în debarale, azi închid balconul.” Şi tot aşa.
Ştia ca fata e singură, că îi ticăie ceasul biologic şi că el a intrat în vizorul ei. La rândul lui, nu avea o relaţie stabilă care ar fi fost apărarea ultimă. Aşa că era complet neajutorat.

Timpul trecea, apartamentul era din ce în ce mai curat şi mai bine organizat. Însă perspectiva epuizării stocului de scuze plauzibile îi aducea tânarului o stare de târşă, care până la urma se transformă în resemnare. „Va trebui până la urmă să se întâlnească cu fata. Ce poate fi aşa de rău? Mai bine se întâlneşte şi gata, scapă o perioada mai lungă.” Ştia că tipa îi va face avansuri şi asta îl facea să se simta deja hăituit.

Dar iată că apartamentul arăta acum ca nou. La scurtă vreme după acest eveniment sună iar telefonul şi se stabili o întâlnire, la cină, vineri seara.

Fosta colega veni mai repede la restaurant. Destul de bogat machiată, îmbracată provocator, cu gene false de mărime medie, cu unghii foarte îngrijite şi lungi, lungi.

Îşi amintiră din nou de întâmplările din facultate, perioadă din care data şi slăbiciunea fetei pentru el. La o beţie cruntă de altfel, el făcuse greşeala, beat fiind iar ea trează, să o sărute. A avut nevoie de toate tertipurile de care dispune un gentleman să nu pună fata gheara pe el.

Tânăra rămăsese însă cu acest ascendent pe care baiatul l-ar fi şters cu mare bucurie din memoria comună a celor doi. Dar nu se mai putea. Mai mult, povestirile din facultate gravitau totdeauna în jurul acelui moment blestemat, tot timpul neexprimat, dar rămas undeva într-o poziţie de nelinistitoare sabie a lui Damocles.

Fata avea multe poveşti. În timpul şi între felurile de mâncare vorbea non-stop. Pe lângă povara întâlnirii în sine, un gest al tinerei îl făcea pe băiat să simtă cum stomacul se face mic, mic iar epiglota refuza să mai efectueze înghiţirea. Femeia se scociora în continuu într-o ureche un unghia foarte lunga a degetului mic. Evalua apoi fugitiv recolta de cerum şi se ştergea elegant de un serveţel. La finalul cinei, baiatul era la limita unei crize de fiere. Numai ideea de desert îi aducea spasme undeva în zona de sub stern. Asa că abuză de băuturi digestive, amare dar alcoolice. Fără efect.

Până la urmă nesfirşita seară se termină. O conduse la taxi pe fata. Maşina plecă, o mare uşurare emotională se instală. Însă stomacul, ficatul şi pancreasul lucrau în continuare în nearmonie.

Ajunse acasă, se culcă dar nu dormi mai deloc. In mintea lui, unghia lungă, lungă a fostei colege continua să foreze în ureche şi să depună apoi ceara pe serveţel. Imaginea îi repornea de fiecare dată o dorinţă nebună de a nu mai fi avut stomac, ficat sau intestine.

Aşa cum am spus, tânărul spera, dimineaţa devreme, că o spălătură zdravănă pe dinţi şi o cafea bună să îl mai întremeze.

Ajunse în baia proaspăt renovată, luminată şi curată. Îşi puse în duşmănie pastă de dinţi pe periuţă însă când se pregătea să se spele văzu în oglindă, cu claritate, că amintirea întâlnirii de aseară avea să mai dăinuie o vreme: un herpes cât o capşună mică îi apăruse exact sub nas.